Anton Pann

Am convingerea că în faţa unui auditoriu atât de select, care
cunoaşte opera marelui psalt şi scriitor, despre care mi-am propus să vorbesc astăzi, ar trebui să întrebuinţez un stil, care să se deosebească de cel obișnuit, fiindcă prin expunerea mea n-am intenţia să instruiesc, ci să evoc o figură de cânţăreţ bisericesc şi scriitor popular, al cărui mormânt se află în curtea Bisericii Lucaci. De aceea, vă invit să ținem împreună o şezătoare culturală în amintirea unuia din cei mai talentaţi psalți pe care i-a avut Biserica Ortodoxă șîn acelaşi timp una din cele mal interesante figuri ale începuturilor literaturii noastre moderne, deşi in vlaţă n-a vrut să fie decât un psalt luminat şi un tipograf. În anul acesta se împlinesc 100 ani de când a închis ochii şi-și doarme somnul de veci în curtea bisericii Lucaci, de-a stânga Sfântului Altar, cel ce din cărţile sale se subscrie Anton Pann. Puţine figuri au avut, pe tărâmul muzicii bisericeşti şi pe cel cultural în veacul trecut un rol, mai important şi o viaţă mai romantică şi mai rodnică în realizări, decât Anton Pann. Activitatea lui felurită şi totuşi unitară. fiind rând pe tând, autor de cărţi de cântări şi muzică bisericească, de versuri religioase şi un sârguincios
adunător de stihuri, snoave, anecdote, de proverbe din popor, talentat psalt, tipograf, poet, fabulist şi alcătuitor de calendare pentru popor, oglindeşte neobosita sa râvnă la ridicarea și îndrumarea religioasă şi culturală a poporului său. Inima lui Anton Pann a fost o comoară nesecată de simţiri înalte, şi mintea lui un izvor de înţelepciune vie. Vesel şi răspânditor de veselie în jurul Iui, purta totuşi în suflet tristeţea frământărilor, care caută desăvârşirea. Încă din coplărie -viața lui se împleteşte cu firul pribegiei. Pretutindeni pe unde a umblat la Bucureşti, la Chișinău, R. Vâlcii, Braşov, Sibiu, a dus cu sine înflorarea religioasă a cântului creştinesc, izvorât dintr-un suflet şi pricepere aleasă. Frumuseţile cerului au știut găsi loc destul de larg în mijlocul frământărilor ce au împânzit viaţa lui pribeagă, după cum frumusețile pământului românesc ca şi comorile de înţelepciune ale poporului nostru, au avut o puternică rezonanţă în sufletul lui plin de poezie şi armonie muzicală. Anton Pann era de o frumuseţe severă oglindită toată în ochi ca să amețească dintr-o dată. Gura strâmtă cu asprime prefăcuta, ce
ascundea un hohot de râs gata să stârnească şi ochii mult măriţi de o linişte dulce, se armoniza cu capul lui Anton Pann lumesc și serafic
totodată, așa cum l-a văzut Delavrancea. Purta părul lung pe spate şi
îngrijit sub fesul său, care nu era la fel cu al nimănui. Vorbirea lui
limpede nu cunoştea şovăială, iar privirea lui şi tremurul genelor arătau o desăvârşită desfătare lăuntrică bogată în izvoare ce pornesc și de la minte şi de la inimă (S. Dan şi R. Diacul).
Era prieten şi sfătuitor al lui Tudor Vladimirescu, – „fostul ofiţer în corpul de panduri rus, devenit apoi luptătorul pentru cauza celor năpăstuiți, pe cari voia să-i elibereze din robia feudală prin lupta sa pentru dreptate şi libertate naţion1ă”. (Acad. Mihail Ro11er).
Anton Pann a întrezărit în Tudor Vladimirescu un exponent de voinţă și restabilire, nu numai a drepturilor socia1e, ci şi a rosturilor bisericeşti în spiritul tradiţiunii întreruptă pentru un îndelungat timp.
Dar, Anton Pann a fost și un adânc înţelegător al lui Gh. Lazăr, care venind din Sibiu „a înfiinţat în câteva chilii ale Mănăstirii Sf. Sava, care era în faţa actualei universităţi din Bucureşti, o şcoală
academicească pentru ştiinţele filosoficeşti” (Acad. Mihail Ro11er).
Prin anii 1820-1825 cultua noastră se găsea la răspântie, când alături de o literatură izvorâtă din straturile poporului, începea să apară şi una cărturărească. Cea din urmă sub influenţa apusului se uita cu oarecare dispreţ la creaţia populară, care continua să se inspire din înţelepciunea străveche a Orientului.
Anton Pann cu înţelepciunea lui sănătoasă nu părăseşte însă
tezaurul poveştilor orientale. Activitea lui, îi atrage până la urmă şi pe reprezentanții literaturii culte, să se apropie de creaţia populară. Astfel, în revista Dacia Literară ş. a., prin anii 1830-1845, Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, Const. Negruzzi, Nlcolae Bălcescu, încep să adune basme și poezii populare, ca să reia din nou firul pierdut al baladei, şi în acelaşi timp „prin lucrări inspirate din istoria neamului, căutau să creeze o puternică mişcare culturală-naţională şi totuşi progresistă pentru acele vremuri, contribuind dacă nu direct, apoi indirect la lupta politică împotriva. Feudalismulul”. (Acad. Mihail Roller).

Astfel, ei se întâlnesc, cu ceea ce îndeplinea pe cale populară
singur Anton Pann cu mijloacele modeste ale unui „muzic bisericesc” ale unui tipograf în mahalaua Bradului din Bucureşti. Privit din acest punct de vedere, este singurul care înnoadă firul de gândire popular cu firul de gândire oriental.
Cărticelele şi broşurelele lui ca şi calendarele pentru popor s-au desfăcut în cantități cu mult mat mari decât literatura cultă aşa că
operele lui Anton Pann au pătruns în mase cât mai largi şi cât mai adânci ale poporului.

La aceasta a contribuit uşurinţa versurilor pentru a putea fi uşor reţinute şi sinceritatea expresiunilor sale uneori şi glumeţe. Anton Pann este astfel pe drept precursorul lui Creangă şi Ispirescu, ca povestitor și scriitor popular.
Opera sa povestitoare prin felul cum a conceput-o „luând-o din gura poporului ca s-o dea tot poporului”, prin bogăţia și diversitatea conţinutului ei îşi are originea în sufletul anonim și colectiv al mulţimii, ceea ce îi dă o deosebită originalitate.
Lucrările Iui Anton Pann nu pot fi explicate decât dacă schiţăm cât de sumar viaţa talentatului psallt şi scriitor cu epoca şi mediul în care a trăit, fiindcă Anton Pann este „una cu oglinzile epocii sale”.
Despre viaţa Iui Anton Pann ca şi despre bibliografia scrierilor sale prof. G. Dem. Teodorescu ne-a lăsat două volumaşe publicate în anii 1891 şi 1893. Ambele conţin tot ceea ce ştim despre o existenţă omenească rămasă legendară.
Aceste date biografice folosite mai mult sau mai puţin textual de toți scriitorii, care s-au ocupat de Anton Pann le-am folosit şi eu.

Anton Pann s-a născut în Slivin, în Bulgaria, probabil la începutul anului 1794. Tatăl său era de origine român, de meserie căldărar, iar mama sa Tomaida, era grecoaică. Anton era cel mai mic dintre cel trei frați şi fiind dotat cu o minte ageri., de mic copil lnvA.ţă scrierea şi citirea la dascălul bisericii, care îi dă şi câteva noțiuni de psaltichie. Aceasta explică înclinarea lui de mai târziu pentru muzica bisericească, în care avea să exceleze, lăsându-ne atâtea opere de valoare. Izbucnind răboiul ruso-turc (1806-1809), văduva Tomaida împreună cu cel trei fii, căutând o soartă mai bună, ia drumul pribegiei în Basarabia şi aici Anton la vârstă fragedă a intrat în corul bisericii principale din Chişinău, ca psalt începător (1810) şi după cum însuşi ne spune, a cântat ruseşte Doamne milueşte. Cind era la vârsta de 18 ani, mama lui, Tomaida, împreună cu el trecu Prutul şi, prin Bârlad şl Focşani ajunge la Bucureşti.
Pe vremea aceea se acorda mare cinste psalţilor distinși şi cu
talent în executarea cântăririlor bisericeşti. Anton Pann fiind dotat cu glas plăcut și cu cunoştinţe muzicale, a fost remarcat de un învăţat
compozitor grec Dionisie Fotino, care i-a devenit un adevărat protector şi graţie căruia a fost numit paraclisier la Biserica Olari, apoi la Biserica Sfinţi.

De atunci începe pentru Anton Pann o perioadă de vie activitate pe tărâmul muzicii bisericeşti. El devine mai întâi elev al vestitei şcoli de psaltichie a lui Petre Efesiul de pe lângă Biserica Sf. Nicolae Şelari, al cărui elev a fost și marele psalt Macarie leromonahul, iar după ce Petre Efesiul a înfiinţat şi o tipografie, elevul Anton Pann deveni tipograf şi mai târziu directorul ei. Ca director a tipărit pentru prima dată în anul 1819 „un axion” în româneşte. Aici a profitat de talentul şi cunoştinţele muzicale ale lui Petre Efesiul aprofundându-l din plin.
În timpul Mitropolitului Dionisie Lupu, Anton Pann a fost chemat – după cum el însuşi ne spune – „să lucreze la tălmăcirea cântărilor bisericeşti în româneşte şi pentru facerea unei tiparniţe pentru tipărirea lor alături de Macarie Ieromonahul şi Pangratie Monahul. In anul 1820 se deschide un nou capitol în viaţa lui Anton Pann, capitolul căsătoroilor sale, trei la număr, dacă socotim şi una ilegilegitimă. Cu prima soţie, Zamfira, a trăit 7 ani şi a avut un băiat Lazăr, dar aceasta îl părăseşte, luându-şi şi copilul. Rămas singur, în anul 1827, a fost numit dascăl domnesc la R. Vâlcei. Din R. Vâlcei a fost chemat de Mănăstirea Dintr-un lemn să dea lecţii de muzică bisericească maicilor şi surorilor tinere. Între acestea era şi Anica, nepoata stareţei.
Anton Pan, figură semi-bisericească, îndrăgostit de nepoata
stareţei Platonlda, o cere în căsătorie, dar este refuzat şi atunci –
neputând s-o a.be de soţie pe cale legitimă o răpi şi îmbrăcând-o
băieţeşte, apucă cu ea drumul codrului pe cărări neumblate şi prin
Câmpu, Câmpulung şi Bran ajunge la Braşov. Aici intră cantor la biserica Sf. Nicolae din Schei 1n anul 1828. Glasul lui puternic, acompaniat de glasul pseudo-băiatului ce-l întovărăşea la biserică, a atras admiraţia sinceră a credincioşilor, până când într-o zi, ca nu cumva să fie descoperit, dispăru din oraș, fără urmă. Unde s-a dus? Pe unde a umblat? Nu se ştie; a putut ajunge şi la Buda care pe atunci avea o tipografie celebră în care s-au tipărit şi cărţi bisericeşti, sau poate s-a întâlnit cu niscai cărturari pe undeva în Ardeal, care tipăreau calendare şi broşurele pentru popor. Sigur însă este că n-a fost străin de mişcarea literară populară din Ardeal, şi va fi cunoscut opera unui Ion Barac: „O mie şi una de nopţi” şi „Arghir şi Elena” sau a lui Vasile Aron, cu poema comică: „Vorbirea în versuri de glumă ale lui Loonat beţivul, om din Longobarda şi soţiei sale Dorofata” (1820), o satiră contra beţivilor.
Reîntors în acelaşi an cu Anica Ia Bucureşti, trăiesc împreună 10 ani (1828-1838). Această perioadă este foarte rodnică în opere muzicale şi literare. Tipăreşte Versuri muziceşti (1830), Cântece de stea, Cântece de lume (1831), Îndreptătorul beţivilor (1832), Hristoitia sau şcoala moralului (1834), pentru cioplirea neciopliţilor. Este o carte în care principiile bunei cuviinţe, sfaturile şi dojenile curg în versuri educative şi glumeţe; această carte a fost retipărită în a II-a ediţie de P. S. Episcop Athanasie al Râmnicului în anul 1876 în tiparniţa episcopiei, iar a treia ediţie s-a tipărit la Craiova în anul 1883.
Cum s-a născut această carte? Vremea lui Anton Pann era vremea ciocoilor şi boierilor parveniţi, care aveau nevoie mare ca să înveţe: „Cum să se poarte, ce trebuie să facă şi mai ales ce nu trebuie să facă”. Pentru ca să se poată deprinde cu noua boierie, Anton Pann le-a venit în ajutor cât în serios, cât în glumă şi a tradus din greceşte un astfel de cod, tălmăciudu-1, complectlndu-1 şi versiflcindu-1 în versuri şăgalnice româneşti. Competenţa lui era justificată fiindcă el ştiind să cânte cu măestrie din ghitară şi din gură era şi „lăutarul literar” al caselor şi meselor boierești cu ascuţitul lui simț de observaţie, Anton Pann a prins nu numai bunele moravuri foarte elegante la începutul meselor, ci şi partea comică din orele mai târzii, pe care în ziua următoare, în camera lui de lucru le așternea pe hârtie.

In anul 1837 a tradus din greceşte cele cinci tomuri ale
Erotocritului, tot o lucrare de a lui Dionisie Fotino. Tot atunci este numit şi profesor de muzică vocală a şcoalelor din Bucureşti. Dar Anica de mult nu mai avea înţelegere pentru munca lui și îl părăsi. Rămas singur, de astă dată, singur de tot, după moartea în toamna anului 1888 şi a mamei sale Tomaida, Anton Pann s-a retras în singurătatea lui fără să mai poată scrie, dar după un timp a rupt cu singurătatea şi la 46 de ani cere în căsătorie pe Ecaterina, orfană de părinţi şi tot tânără şi săracă și se cunună cu ea la 10 februarie 1840.
Ecaterina a trăit cu dânsul până la moartea lui şi l-a convins, că de va muri el înainte, ea se va călugări de durere atât de mult ţinea la el. Pentru a fi împreună şi după moarte. Anton Pann iŞi alege spre înmormântare Mănăstirea Viforlta:
„Catinca a mea soţie cu care am căsnicit.
Să mă înngriească precum ştie şi precum i-am rânduit.
La Viforâta să-ngroape trupul meu când voi muri,
Ca să mă aibe aproape când se va călugări!”

În urma acestui înţeles psaltul o pune în testament, lăsâdu-i toată averea. Cu ocazia legalizării testamentului, Anton Pann şi alţi trei martori semnează următoarele: „dar soţia mea dobândind prilej cu deasa mea mergere pe la toate mănăstirile în Țara Românească şi Moldavia, a năzuit la ajutorul venerabililor Arhimandriţi, Egumeni şi Stareţi ai diferitelor mănăstiri şi fiecare cu dărnicie ajutând, a strâns şi a cumpărat casele de la Anica Izeasca, la 28 martie 1848, iar răposatul întru fericită pomenire, Păr. Spiridon Tismăneanul, care îi era părinte sufletesc şi o iubea ca pe o fiică, a slobozit și suma trebuincioasă pentru clădirea caselor celor noi şi pentru toată mobila necesară, cu un cuvânt să fie ale soţiei mele şi Cuvioşia Sa când va veni pentru trebuinţele-i la Bucureşti, să tragă într-însele pentru liniştea sa.”
În cei din urmă 14 ani ai vieţii sale (1840-1854), a sporit mult
actlvitatea de muzică bisericească, literară şi tipografică. În această
epocă şi-a publicat principalele sale opere şi anume: Noul Doxastar, în două tomuri, din greceşte, după Dionisie Fotino. În anul 1840 a publicat în opt limbi la Sibiu, Evanghelia Sf. Ioan, care se citeşte în ziua Sf. Paşti, la a doua Înviere tălmăcită cu note şi lămuriri. În anul 1842 este numit profesor de muzică la Seminarul din Bucureşti, de către Neofit Mitropolitul. În anul 1843 tot din îndemnul Mitropolitului Neofit întocmi în româneşte Irmologhion sau Catavasierul, cu destule ameţeli, cu pierderi de odihnă şi nesomn. În anul 1845 scrie: Basul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică. În anul 1846 Privegherul sau Prohodul, Teoreticon, Memoriul focului mare din ziua de Paşti, 23 martie
1847, ş. a.
Pe teren cultural ne-a dat Spitalul amorului. Întâia antologie de poezii populare de dragoste; Fabule şi Istorioare versificate,
Năzdrăvăniile lui Nastritin Hogea (l853), luate direct din turceşte, reuşind ca să creeze din Păcală turcesc o figură populară şi în literatura românească. O şezătoare la ţară sau povestea lui Moş Albu (1851-1852) este o epopee comică în care se descrie întreaga viaţă a ţăranului cu obiceiurile, cu credinţele, cu poveştile şi cu cântecele lui. Ea ne înfățișează un întreg material folcloristic preţios. Aici Anton Pann vesteşte pe Creangă şi se arată înaintaşul cercetătorilor foclorului nostru de mai târziu. „El a fost înaintea lui Ion al lui Ştefan a Petrii (Ciubotarul) din Humuleşti, un fel de Creangă cu port răsăritean” şi mai târziu „cu laibăr şi gheroc”. Ca și marele scriitor din Humulești -de origine din Voşlăbenii de Mureş- Anton Pann a fost înzestrat cu darul povestirii şi cu belşugul vorbei cu duh.

În sfârșit ne-a dat frumoasa „Poveste a vorbei”, tipărită întâi în anul 1847 şi retipărită cu multe adause în trei tomuri (1851-1853).
Este o împletire de poveste şi proverb de snoave şi pilde, din lume adunate şi iarăși la lume date. În Povestea Vorbei descoperim o mare forţă spirituală în descrierile sale, aşa de exemplu: Judecata Strugurelui, în care, la curtea „Nobilei Gutuie”, admirăm cum preface, cu un deosebit talent, fructe şi legume în fiinţe omeneşti, care, cu tot hazul îşi păstrează caracterul vegetal. Dar, marele lui merit este că a aranjat astfel proverbele, adunate din Moldova, din Oltenia, din Ardeal şi acelea aflate în folclorul sătenilor din Regiunea Bucureşti, încât să decurgă unul dintr-altul şi tâlcul urmărit să iasă în mod firesc din povestea adeseori glumeaţă a unei întâmplări.
Biserica Ortodoxă se bucură de coincidenţa fericită, că odată cu sărbătoarea marelui psalt, poet şi scriitor popular – după cum am citit în „Informaţia Bucureştiului”, au văzut lumina zilei în „Biblioteca pentru toți” operele lui Anton Pann – comorile lui spirituale şi populare dându-li-se din nou viaţă din plin.
Despre Povestea Vorbei, V. Alecsandri scrie lui Iacob Negruzzi următoarele: „Povestea Vorbei este un monument naţional, o carte preţioasă pe care fiecare din noi trebuie s-o avem în bibliotecă şi pe care adeseori vom avea nevoie a o consulta. În ea întâlnim spiritul şi înţelepciunea românului, două fiinţe cu care mulţi din autorii noştri n-au făcut cunoștință (Conv. Lit., Nr. 5, pag. 442/1896).
Pentru tipărirea cărţilor sale înființează în anul 1843 o tipografie în casele bisericii Olteni, unde timp de 11 ani își tipări operele sale, precum şi ale altor autori ai timpului.
După incendiul din ziua Sf. Paşti din anul 1847, Anton Pann se mută împreună cu tipografia sa în casele noi din str. Taurulului Nr.12, care din anul 1871, la stăruința profesorului G. Dem. Teodorescu s-a schimbat în str. Anton Pann, astăzi Nr. 20, aproape de biserica Lucaci. Feluritele sale lucrări i-au adus şi multe elogii: Eminescu îl numește „Finul Pepelei cel isteţ ca un proverb”, pentru spiritul vioi şi totdeuna înflorit.
V. Alecsandri l-a poreclit „Păcală literat”, Th. Speranţa, „cel mai vechi folclorist” de asemenea şi-au exprimat toată admiraţia lor D. Aug. T. Laurian, Hajdeu, Delavrancea, G. Dem. Teodorescu, I. Barbu, I. Ghica, S. Dan şi R. Dianu, precum şi alții. Dar Anton Pann poate tot atât de bine să-şi revendice şl titlul de „povestitor al vorbei”, care toată viaţa s-a trudit cu strânsul şi cu potrivirea cuvintelor româneşti.
Deşi a scris în versuri, Anton Pann rămâne un mare povestitor şi scriitor popular. Ce e drept, nu s-a bucurat de o mai aleasă calificare aşa cum însuşirile sale de scriitor o cereau; a fost considerat ca oricare scriitor popular, care a adunat proverbe şi le-a scris în povestiri versificate.
În privinţa numirii de scriitori populari, foarte frumos şi cu multă competenţă se pronunţă marele scriitor şi academician, Mihail
Sadoveanu.
„Conducătorii de ieri au numit pe cel cari au scris pentru popor, scriitori populari”, în sens peiorativ pentru că operele lor se adresau păturii de jos a poporului, care trăind o viaţă grea sub un regim de asuprire şi exploatare aproape că nu lua cunoştinţă de ele. Astăzi, toţi scriitorii râvnesc la titulatura de scriitor popular.
În vârstă de 60 ani, întorcându-se de la târgul din Râureni-R. Vâlcii, încă pe drum se îmbolnălvi şi muri la Bucureşti, la 2 noiembrie 1854. A fost înmormântat în curtea Bisericii Lucaci. „Ceremonia funebră în ziua de 4 noiembrie, – ne spune biograful său, a fost de o nedescrisă duioşie, căci la cap îl plângeau cele două femei legitime, Zamfira şi Catinca, iar la picioare Anica cu fiica ei Tinca, împreună cu băiatul lui cel dintâi, preotul Lazăr de la Biserica Visarion; „lăcrămau clericii, cântăreții şi elevii pe care îi învățase arta cântării.
Au asistat mii de oameni, care au admirat talentul lui de cântăreţ bisericesc şi au învăţat a citi atrăgătoarele-i scrieri. A lăcrămat toată mulţimea până şi arhiereul Calist cunoscut ca cel mai tare şi neimpresionabil”.
Atât prin data din 1849, cât şi prin testamentul din 1854, roagă pe Ecaterina să-i ridice la mormânt un monument de marmoră cât de mic şi să sape pe dânsul următorul epitaf, compus în timpul vieţii:
«Aici s-a mutat cu jale în cel mai din urmă an,
«Cel ce în cărţile sale se subscrie Anton Pann.
«Acum mâna-i încetează, ce la scris mereu şedea.
«Nopţi întregi nu mai lucrează la lumină cărţi să dea.
«Împlinindu-şi datoria şi talantul ne’ngropând

«Şi-a făcut călătoria, dând altor în lume rând.
După ceremonia funebră, Pr. Lazăr s-a declarat nemulţumit,
deoarece prin testament nu l-a făcut părtaş şi la imobilul lăsat numai soției sale Ecaterina. Dar Ecaterina la o lună după înmormântarea soţului ei- 5 decembrie 1854- prin act de donaţie legalizat și de tribunalul comercial, donează Sf. biserici Lucaci imobilul ei din str. Anton Pann (fost Str. Taurului), împreună cu două rânduri de cărţi de „muzichie bisericească”. Citez din testament câteva rânduri: „Subiscălita după voia lui Dumnezeu rămasă văduvă şi fără copii, şi cunoscând că ceea ce am agonisit de mi-am cumpărat casă s-au întâmplat cu ajutorul Sf. Ierarh Nicolae cătră carele am năzuit şi m-am rugat cu credinţă… dăruesc bisericii Lucaci cu hramului acestui sfânt Ierarh, casele ce le am într-această mahala, căreia biserici şi răposatul meu soţ a cântat 1 an şi jumătate. După încetarea mea din viaţă să împărţească lei 4000 Schitului Roşioara unde sunt hotărâtă a mă călugări de voi avea parte de la Dumnezeu şi unde o să strămut şi oasele răposatului meu soţ după împlinirea celor 7 ani.
Dar Ia 2 ani de la moartea lui Anton Pann (1856) Catinca a
abandonat definitiv gândul de călugărie şi s-a căsătorit cu Oprea
Dumitrescu, de asemenea un talentat psalt din şcoala lui Anton Pann şi pe care îl chemase înainte cu un an de la moartea sa ( 1853), ca să cânte în strana stângă a bisericii Lucaci alternativ cu el, care cânta la strana dreaptă. După ce Oprea Dumitrescu fu numit dascăl de muzică bisericească la Seminarul din R. Vâlcii a trăit împreună cu Catinca încă 25 ani care moară în anul 1878.
Epitropia bisericii Lucaci a numărat-o între ctitorii ei împreună cu soţul ei Anton Pann.
Ceea ce soţia sa n-a putut îndeplini aşa cum a rugat-o Anton Pann încă în viaţă fiind, a îndeplinit epitropia bisericii aşezându-i o placă de marmoră în dreptul mormântului în zidul exterior din stânga altarului pe care s-au scris primele patru versuri autoepitafice din viaţa sa. Mai târziu, vrednicii credincioşi de pie memorie Pavel Negreanu, C. R. Mircea, Grigore Alexandrescu și G. F. Robescu, prin subscripţie publică au ridicat în memoria lui Anton Pann un monument în curtea bisericii cu o urnă în vârf, pe feţele căruia s-a scris întreg autoepitaful.
Cu 20 de ani în urmă regretatul profesor de muzică bisericească Popescu Pasărea, a aşezat în locul urnei, bustul lui Anton Pann turnat în bronz cu concursul binevoitor al cântăreţimii noastre din Capitală, iar urna s-a aşezat la capul mormântului. Sfinţirea şi predarea bustului s-a făcut în anul 1930 în cadrul unei frumoase și înălţătoare sărbători, în prezenţa autorităţilor superioare bisericeşti şi a Ministrului Cultelor şi a unui mare număr de credincioşi.
În calitate de paroh am primit bustul cu toată purtarea de grijă, împreună cu al 2-Iea preot Grigore Oancea, actualul paroh al bisericii Lucaci, atunci între altele am spus: „Biserica Lucaci este mândră că poartă urmele amintitoare ale personalității lui Anton Pann, şi am făcut: promisiunea, că-i vom păstra amintirea operei nemuritoare, săvârşită întru cinstea şi preamărirea bisericii noastră.”
Viața lui Anton Pann, cu multe peripeţii romantice şi totuşi plină de muncă rodnică spirituală, scriitor harnic ca o albină, cu suflet vesel, cu dubla-i preocupare de muzică bisericească şi cântece lumeşti, este cea mai bună introducere pentru a înțelege opera lui bogată. În raport cu timpul în care a trăit, a scris un mare număr de cărţi; numai biograful său, G. Dem. Teodorescu, înşiră 72 opere tipărite şi, „dacă mai adăugăm scrierile rămase în manuscrise şi cele publicate prin calendare, cifra lor se ridică la peste 100, dintre care a patra parte sunt lucrări de muzică bisericească şi slujbe religioase”. Vrednicia lui Anton Pann este, că în timpul său rămâne singurul maestru al muzicii orientale, capabil să românizeze cântările religioase prin compuneri, tălmăciri şi traduceri, înlocuind în bisericile româneşti cărţile greceşti ale marilor săi dascăli şi
răspândind arta muzicală în toată ţara. Frumuseţea şi valoarea acestor tălmăciri o caracterizează însuşi Anton Pann în Basul teoretic când ne vorbeşte de rolul ce l-a avut în materie de muzică bisericească: „am luat în mână condeiul tălmăcirii cântărilor bisericeşti şi întrebuinţarea lor în biserică, am păzit drumul şi isonul vechilor sfinţi munteni şi mai ales ai patriei, pentru că muzica bisericească de mult şi-a dobândit caracterul românesc şi numai isonul de Ţarigrad a rămas apropiat de cel asiatic. Cu un cuvânt cântările sunt tot acelea şi melodia tot aceea, n-am adăugat
nici o figură de la mine, ci ca o albiniă umblând în mulţimea poienilor, am cules pe cele mai plăcute şi obişnuite Bisericii noastre”.
Iată un om al epocii sale care n-a trecut prin şcoli înalte, ci s-a mulţumit cu ucenicia la protectorul său Dionisie Fotino și la şcoala de muzică bisericească şi la tipografia lui Petre Efesiul; cari îi dau toată ştiinţa de cântări bisericeşti, de tipograf şi toată ştiinţa de greceşte, din care a tradus opere de mare valoare și a lucrat pe note cântări de neapărată trebuinţă pentru cântăreţii bisericeşti. Ceea ce de altfel ne-o spune şi Anton Pann în următoarele: „Eu altele n-am învăţat decât din mica copilărie a mea, mi-am biătut capul ca să ajung desăvârşit în meşteşugul muzicii bisericeşti în cere am şi izbutit. În anii cruzimii mele de ar fi fost şcoli ca acum, şi de învăţătură, nu era să mă joc cu astfel de lucruri mici, ci era să traduc osebite cărți care să mă foloseasclă şi pe
mine şi pe alţii, însă mă mulţumesc, că am putut face şi atât.”
Cărți de muzică bisericească până în zilele Mitropolitului Neofit erau numai cele trei cărţi tipărite de Macarie Ieromonahul. Prin talentul său în latura muicală şi cântările bisericești, prin darul său de povestitor, prin glumele sale cu tâlcuri adânci însă uşoare şi plăcute, Anton Pann rămâne în ambele laturi -bisericească şi culturală – una din figurile mari şi un fiu vrednic de pioasă amintire al Biserlcii Ortodoxe Române.
Închei cu dorinţa, ca amintirea Iui Anton Pann, strâns legaltă de Biserica Ortodoxă Română să fie pe atât de vie în toate timpurile
viitoare, pe cât a fost de mare şi de preţioasă opera lui. Iar bustul din curtea bisercii Lucaci – de astăzi înainte -să nu mai fie un – semn de întrebare, ci să se ştie că reprezintă pe cel mai autentic şi talentat cântăreţ bisericesc şi pe „Povestitorul Vorbei”, care a fost Anton Pann.
Preot Ic. Stavrofor Constantin MOLDOVAN